Dintre toate metodele, recomandarile, instrumentele, secretele sau caile care ne pot duce in cativa pasi sau in cativa ani spre o viata implinita, plina de succes, prosperitate etc., sfatul de a tine un jurnal, zilnic daca se poate, pare cel mai neobisnuit.
Suntem asaltati cu indicatii privind necesitatea de a merge la sala, de a respecta o dieta sau de a ne insusi tehnicile avansate de meditatie, dar sa ne asumam inca o obligatie, pare prea mult. Si sa mai fie si sub forma unui jurnal clasic, scris de mana?! Nu ajunge ca trebuie sa ne intoarcem de modul de viata al stramosilor, sa ne simplificam viata devenind eco, bio, sa protejam natura si sa sortam gunoaiele, chiar daca toate ajung intr-un singur loc? De unde sa mai luam timpul necesar? Sau gandeste cineva sa reducem timpul dedicat expunerii vietii personale pe retelele de socializare si sa ne reorientam spre astfel de apucaturi retro?
Ciudate mai sunt caile transformarii personale!Si totusi…beneficiile care ne sunt promise sunt foarte atragatoare si daca tot ni se ofera carti de colorat pentru alungarea stresului, intoarcerea la fila alba si la utilizarea scrisului de mana par a fi extrem de „ofertante”.
Personal, dupa ce m-am razvratit impotriva tuturor sfaturilor care incep cu trebuie, am trait un moment de slabiciune si, pentru ca tocmai primisem un pix cu gel foarte cool, am cautat si o agenda din cele neutre, fara citate, an, zi si ora. Ce este cel mai greu in viata? Pagina alba in fata! Nu a fost de gluma, am simtit ca invat din nou sa scriu de mana. La inceput m-am concentrat pe forma literelor, iar textul rezultat a fost ca o reteta copiata in fuga de pe un site. In plus, forma fara fond a inceput sa ma chinuie. Dar asa suna indicatia, sa scriu 3 pagini, despre orice.
A doua zi, am incercat sa scriu numai idei pozitive, mantre din acelea preluate de prin cartile de formare personala care parca sunt traduse de o inteligenta artificiala.
Au mai trecut cateva zile, abandonasem dieta, tot universul era impotriva mea si mi-am zis sa-mi drenez cumva toata energia negativa. Si am inceput sa scriu, repede ca sa nu-mi pierd ideile, impulsiv ca sa-mi exteriorizez toti nervii, pardon, tot stresul, amintindu-mi senzatii si dorinte refulate, trecand rapid la o noua pagina.
Zi dupa zi, dimineata sau seara, jurnalul ma asculta, inghitea tot, accepta orice as fi scris despre mine sau despre altii. Erau marturisiri care altfel nu puteau fi rostite, aveam incredere ca vor ramane acolo si, in timp ce scriam, simteam ca incepusem sa-mi iubesc gandurile, mana care scria si pe cealalta care tinea pagina, zambeam cand cuvintele curgeau lin, perfect imbinate.
Intr-o zi, i-am scris o scrisoare copilului din mine pentru ca nu stiam daca acesta a aflat de tot ceea ce facusem ca adult. In alta zi, le-am scris rudelor care in adolescenta m-au facut sa cred ca nu valorez prea mult. Apoi, le-am scris parintilor plecati de mult, dar mi-am scris si mie ca sa-mi urez „la multi ani”. Au fost zile cand m-am laudat cu lecturile incheiate sau cu planurile de vacanta. Jurnalul, prieten la bine si la rau, discret, indulgent, numai al meu.